Adevar sau…provocare…

Nu demult am fost supusa unei provocari…sa-mi deschid mintea si sufletul si sa vorbesc despre ceea ce sunt eu de fapt,despre ceea ce ma framanta si ceea ce ma nemultumeste…a urmat intrebarea : “ sa deschid  cufarul cu amintiri  vechi si prafuit,sau sa ma eschivez pe motiv ca nu gasesc cheia?” o intrebare grea si un raspuns la fel de greu…pentru ca si daca aleg amintiri la intamplare,tot despre tine vor fi…pentru ca asta ma framanta…tot ceea ce nu ma lasa sa merg mai departe linistita,are legatura cu tine.realizand treaba asta,a urmat alta intrebare : “cat de mult m-au afectat toate cate s-au intamplat pe mine,cea care sunt astazi?”Aproape in totalitate…tot ce inseamna “nou”  acum pare suspect,nesigur si fals…si  am obosit sa tot fiu suspicioasa.mi-e dor  sa fac lucruri din impuls,mi-e dor sa nu ma gandesc la consecinte. mi-e dor dor de fluturi in stomac,dar mi-e prea frica sa imi acord  sansa sa ii simt…

Zilele trecute am dat de niste poze cu noi…si mi s-a facut dor…mi s-a facut dor de mine in perioada aia.am vazut in ochii mei  ceva ce lipseste de atata timp…am vazut iubire,optimism,speranta si fericire…mi-e bine si acum,am in jurul meu persoanei in compania carora ma simt bine si care,cel putin temporar,ma fac sa uit; dar imi lipsesc unele lucruri,unele stari. Vreau sa pot sa ma simt din nou unica,importanta,iubita…vreau sa pot sa spun “traiesc” nu “supravietuiesc”.si nu mi-e dor neaparat de tine in viata mea,ci de mine,cea de atunci.dar nu imi mai permit sa revin la ceea ce am fost candva,tocmai pentru ca te iubesc prea mult.si nu mi-ar fi greu sa trec peste sentimentele astea,daca as avea curaj sa fac loc altcuiva,unei alte povesti…Poate as reusi sa imi revin si fara altcineva in viata mea,dar se pare ca nu ma lasi tu s-o fac.Atunci cand sunt pe punctul de a te uita,reapari,cu tot cu sentimente,amintiri  si  toate cele… 

Acum,nu-mi vine in minte decat reintalnirea noastra…Stiam ca urma sa te vad si incercam sa aman momentul cat mai mult,pentru ca imi era frica…Dar,cum nu puteam face asta la nesfarsit,inevitabilul s-a produs…Aparent,a fost totul bine  pana cand,sub pretextul unui pahar in plus,ne-am spus lucruri frumoase,dar care au durut al naibii de mult.Si asta a fost momentul in care toate planurile mele de indiferenta au iesit din calcul.Dar,cum orice minune tine doar 3 zile,si mica noastra minune a ajuns la sfarsit…si,iata-ma aici,din nou in punctual din care am plecat…

Ma uit inapoi la tot ceea ce s-a intamplat si observ cat de repede a trecut timpul si cat de absenta am fost la tot ceea ce mi s-a intamplat…ma simt de parca am fost cumva programata pe pilot automat si nu am fost prezenta decat fizic…

Ma enerveaza toate acele sfaturi din partea unor persoane care cunosc  o parte din situatie si din ceea ce simt eu.Oare nu sunt constienti de faptul ca nu ma ajuta absolut deloc orice mi-ar spune? Stiu perfect  ceea ce am de facut si nu am ajuns in acel punct in care ajung multi,sa cred ca lumea se termina aici si ca nimic nu mai are rost.Stiu ca am sa imi revin,stiu ca am sa trec peste,pentru ca nimic nu tine o vesnicie,doar ca acum ma simt rau…foarte rau…si tot ce s-a intamplat a lasat urme foarte adanci… Oricat ar fi de dureros si greu de suportat,privind in urma nu stiu daca as schimba ceva…poate doar acele sanse pe care mi  le-am refuzat din orgoliu,si de teama de a nu parea un om slab…am obosit si sa ma prefac ca nu am nevoie de sentimente,si sa incerc sa ma conving pe mine ca nu imi place nimic din ceea ce este siropos,romantic…in realitate,visez la iubirea perfecta,siropoasa si cat se poate de romantica…

Si nu,asta nu este o declaratie de dragoste  pentru tine.nici macar nu imi doresc sa citesti ce am scris.este doar un raspuns la provocarea despre care vorbeam mai devreme…de fapt,un fel de raspuns…pentru ca nu am reusit inca sa pot exprima in cuvinte ceea ce gandesc si ce simt…inca mi-e teama…